Prietenia dintre cele două familii începuse cu mulţi ani în urmă, înainte ca războiul să ia o cotitură dramatică la 14 aprilie 1941, când nemţii au atacat oraşul. În timpul bombardamentului, locuitorii au fugit spre pădurile din împrejurimi, revenind abia când nu mai exista un pericol iminent. Când oamenii s-au întors, Zeyneba Hardaga a fugit imediat să afle ce s-a întâmplat cu vecinii lor, familia Kabilio. L-a găsit pe Josef cu soţia sa, Rivka, şi cu cei doi copii, Benjamin şi Tova (ulterior Greenberg) în stradă. Casa fusese distrusă de bombardament. Fără nicio ezitare, Zeyneba a adus familia de evrei acasă, unde soţul ei şi fratele acestuia, Izet, împreună cu soţia sa Bachriya, i-au primit cu braţele deschise. “Ce este al nostru va fi al vostru. Vom împărţi totul ca o familie – simţiţi-vă ca acasă,” le-au spus. Mai târziu, Zeyneba îşi va aduce aminte: “A fost prima dată când un străin a dormit în casa noastră, prima oară când ne-am arătat altora. Dar Josef a fost ca un frate – dacă nu până atunci, cu siguranţă din clipa în care ne-a trecut pragul.” Vizavi de casa familiei Hardaga se afla sediul Gestapo. Toţi cetăţenii erau avertizaţi că oricine adăposteşte evrei va fi ucis. Josef Kabilio nu a vrut să-şi expună prietenii unui astfel de pericol. Astfel, a găsit o cale de a-şi trimite familia la Mostar, aflată pe atunci în zona ocupată de Italia, în timp ce el s-a ascuns într-un spital. Dar cineva i-a divulgat ascunzătoarea, Kabilio a fost prins, încarcerat şi supus la muncă forţată în Sarajevo. Condamnat deja la moarte, a reuşit să evadeze – singurul dintre cei zece care au încercat. Unicul loc spre care se putea îndrepta era casa familiei Hardaga. De data aceasta, s-a ascuns la ei două luni, fără a părăsi casa. Pe fereastră vedea cum evreii erau deportaţi sau maltrataţi în clădirea Gestapo de peste drum şi aruncaţi apoi de la etajul trei. La scurt timp n-a mai rămas niciun evreu în oraş. Kabilio simţea că nu mai poate să rămână la prietenii săi – devenise pur şi simplu prea periculos pentru cei care îl adăposteau. Aşadar, cu ajutorul lor, Kabilio a reuşit să ajungă în zona ocupată de Italia, unde şi-a regăsit familia şi s-a alăturat partizanilor.

 

După război, familia Kabilio s-a întors în Sarajevo şi, pentru a doua oară, au găsit un adăpost temporar la familia Hardaga. O casetă de bijuterii, pe care o lăsaseră în grija prietenilor lor, a fost păstrată în casa familiei Hardaga şi le-a fost înapoiată nedeschisă, astfel încât au avut un mic ajutor pentru a începe o viaţă nouă.

 

Mai târziu, familia Kabilio a emigrat în Israel. Când Yad Vashem le-a conferit familiei Hardaga şi tatălui Zeynebei titlul de "Drepţi între popoare", un cadiu musulman, Dr. Sughi Abu-Ghosh, a recitat o rugăciune în Sala de Comemorare. A citat un pasaj din Quran Al Fatihah, asigurând-o pe Zeyneba Hardaga că faptele ei, ale soţului decedat, ale cumnatei Bachriya şi ale soţului acesteia sunt în spiritul învăţăturilor islamului.

 

La izbucnirea războiului în Bosnia în 1994, Zeyneba Hardaga (pe atunci Sušic) a fost invitată de autorităţile israeliene să vină împreună cu familia ei în Israel. Zeyneba şi familia ei s-au aflat în ultimul convoi de salvare organizat de comunitatea evreiască din Sarajevo. La sosirea în Israel, Zeyneba a fost primită de prim-ministrul Yitzhak Rabin.

 

La data de 29 ianuarie 1984, Yad Vashem a acordat lui Mustafa Hardaga, lui Zeyneba Hardaga-Sušic şi soţilor Izet şi Bachriya Hardaga titlul de "Drepţi între popoare".