Istoria evreilor din Bosnia şi Herţegovina poate fi urmărită în trecut pe o perioadă de peste 500 de ani. La sfârşitul secolului al XV-lea, numeroşi evrei sefarzi au sosit în această regiune ca urmare a expulzării lor din Spania, aşa cum prevedea Decretul de expulzare emis de regele Ferdinand al II-lea de Aragon şi de Isabela I a Castiliei. Adesea numit Decretul de la Alhambra, acest document a expulzat 20.000 de evrei spanioli din ţară.

 

Mulţi evrei expulzaţi s-au stabilit în Imperiul Otoman, din care făcea parte şi regiunea Bosniei şi Herţegovinei, fiind bine primiţi de sultanul Baiazid al II-lea. Urmaşii evreilor din Spania (şi Portugalia) sunt numiţi sefarzi, întrucât “Sepharad” înseamnă Spania în limba ebraică.

 

Sarajevo a devenit centrul unei vieţi înfloritoare a evreilor în Balcani. În 1577, conducătorii otomani au permis comunităţii evreieşti să-şi construiască propriul cartier – El Cortijo (“curtea”). Ani mai târziu, în 1581, a fost ridicată prima sinagogă a oraşului, Vechea Sinagogă (Velika Avlija), cu ajutorul unui binefăcător musulman. Astăzi, majoritatea evreilor care trăiesc în această zonă sunt sefarzi. Însă în perioada în care Sarajevo a devenit parte a Imperiului Austro-Ungar (în 1878), şi evrei aşkenazi (din Europa de Est) au migrat spre Sarajevo.

 

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în jur de 14.000 de evrei trăiau în Bosnia şi Herţegovina. În timpul războiului, evreii bosniaci au fost în mare parte exterminaţi. Numai aproximativ 4.000 de evrei au supravieţuit, fie alăturându-se grupărilor partizane, fie fugind. După 1945, mulţi supravieţuitori s-au întors pentru a reconstrui comunitatea evreiască. 

 

În trecutul recent, numărul evreilor care părăsesc Bosnia şi Herţegovina a scăzut. Acum, circa 1.000 de evrei trăiesc în Bosnia şi Herţegovina, în jur de două treimi în Sarajevo. Aproximativ 90 % dintre membrii comunităţii au strămoşi sefarzi. Cu precădere vârstnicii încă vorbesc limba ladino.